| Reverii şi depresii, cronică la volumul Ruj pe icoane de Tudorel Urian în România Literară |
| 09.23.06 | | |
Livia Rosca vede enorm si simte monstruos. La prima vedere, si pentru ea, ca pentru multe din congenerele ei (Elena Vladareanu, Andra Rotaru, Oana Catalina Ninu, Domnica Drumea, Diana Geacar) romantismul a murit, poezia se scrie cu sange (sau, dupa caz, cu sperma), corpul uman este un conglomerat prea putin estetic de organe interne, iar femeia inseamna nu doar frumusete botticelliana, ci si ciclu menstrual, tampoane, prezervative, fasii de hartie igienica proaspat utilizate. Inhibitiile verbale au disparut si, pe urmele lui Jean-Jacques Rousseau din Confesiuni, cea mai tanara generatie poetica isi propune sa reveleze adevarurile generale ale conditiei umane, prin experienta particulara a unui om surprins in intimitatea secretelor si a vulnerabilitatilor sale. De unde se vede, inca odata, asa cum a demonstrat-o Mihai Zamfir in romanul sau Se innopteaza. Se lasa ceata, ca nu este chiar atat de lunga calea care separa unele dintre solutiile postmoderne ale unor tineri scriitori contemporani de literatura secolului al XVIII-lea. Privirea lucida, asupra existentei nefardate este, in fond, elementul de legatura dintre Rousseau si multi dintre scriitorii foarte tineri de azi.
Poezia Liviei Rosca este si nu este tipica pentru lirismul celei mai noi generatii poetice. Este tipica, in masura in care se adapteaza trendului imagistic si lexical actual, mizeaza pe stilistica minimalista, bruscheaza vechile reguli estetice si etice, reflecta existenta in culori mai degraba crude, dispretuieste deopotriva romantismul si intelectualismul. În fond, rujul pe icoane poate fi luat si drept profanare, imixtiune brutala a materialitatii unei fiintei umane precare in ceea ce pana mai ieri era universul artificial, aseptic, colorat in roz, al literaturii. Nu este tipica, in masura in care atitudinea poetei fata de realitatea grotesca si adesea brutala care o inconjoara este cu totul alta. Daca, asa ca Elena Vladareanu, poetele generatiei 2000 isi expun avatarurile conditiei de femeie cu o nedisimulata jubilatie machista, Livia Rosca spune, ce are de spus, cu un soi de resemnare cvasi-depresiva. Exhibitionismul fiziologic si moral, afisat patetic la multe dintre poetele si prozatoarele generatiei 2000 (vezi si primul capitol al romanului Ioanei Baetica, Fisa de inregistrare) tradeaza in chip evident intentia de fortare a propriilor limite, voluntarismul teribilist de a-si etala precaritatea (proprie sau inventata, dar asumata) atunci cand nici un imbold launtric nu le indeamna sa faca un asemenea gest. Exhibitionismul lor literar este un act pur de vointa, cu tenta masochista. Sound-ul adesea declamator, biruitor, viril din lirica acestor amazoane ale postmodernismului nu face decat sa le camufleze sensibilitatea reala. Paradoxal, desi se dezgolesc - nu doar de haine, dar chiar si de piele - multe dintre poetele generatiei 2000 nu dezvaluiesc nimic in ce le priveste. Dimpotriva, ascund. Îsi ascund sufletul in spatele unei expuneri excesive a carnii.
Livia Rosca isi asuma integral conditia de femeie. Eu-l sau liric este unul vulnerabil, macinat de indoieli si coplesit de spaime. Nefericirea pare a ii fi intiparita in gene. Constienta de acest lucru, opune urletului de revolta al colegelor ei de generatie poetica, un soi de resemnare melancolica, vecina cu depresia. Într-un fel poeta duce pana la capat experimentul colegelor ei de generatie. Ea descrie avatarurile fiziologice ale conditiei umane, dar nu trece sub tacere nici tribulatiile sufletului. Sensibilitatea, candoarea sufleteasca, urmele de inocenta nu sunt la Livia Rosca un balast care trebuie zvarlit peste bord. Aceasta vesnica pendulare intre vulnerabilitate si cruzime, intre exihibitionism si depresie melancolica, intre exhibarea anatomiei si asumarea unei afectivitati foarte… feminine, confera poeziei sale forta autenticitatii.
Ruj pe icoane, volumul de debut al Liviei Rosca (Premiul de debut al Editurii Cartea Romaneasca) este alcatuit cinematografic, din mai multe secvente ilustrative pentru devenirea unei femei. Cele trei sectiuni ale cartii, Ferma cu 300 de hectare, Erau doar fetele in camera si Ruj pe icoane corespund unor varste si unor intamplari care au marcat decisiv personalitatea eului feminin (nu neaparat Livia Rosca insasi) care se confeseaza in versuri. Fiecare poem este un instantaneu cinematografic, un diapozitiv sau o fotografie, dincolo de care razbate o intreaga existenta. Unghiul din care este privita scena de viata insufleteste cadrul, face ca, dincolo de imaginea propriu-zisa, sa se simta o foarte consistenta incarcatura afectiva: ,Ferma are 300 de hectare/ aici lucreaza tot satul/ o data pe luna/ doua zile incontinuu/ mama da salarii oamenilor/ eu/ alaturi intr-o lada de fructe/ precum cele trimise cu mere la export”. Deloc analitica, Livia Rosca are inteligenta de a-si plasa camera intr-un unghi care sa permita surprinderea unui nu-stiu-ce care sa-i dezvaluie intreaga sensibilitate. În doar cateva vorbe, cu un simplu instantaneu, ea descatuseaza imaginatia si face sa renasca o lume intreaga. Fixata in alt unghi, camera surprinde alta imagine care, filtrata prin sufletul poetei, dezvaluie uimirea, teama, dezgustul si fascinatia uneia dintre primele revelatii din copilarie: ,Imagineaza-ti calcaiele Onicai/ Crapaturile adanci/ cu pamantul uscat de la seceta/ Marginile ranilor ei innegrite/ 100 de kile apasand pe calcaiele astea/ dintotdeauna la fel de crapate”. Întamplarile din camin, din timpul studentiei, sunt la fel de banale, nimic memorabil nu se intampla. Discutii interminabile intre colegele de camera, dramele amoroase mai mici sau mai mari, filmele de la televizor, nimic nu pare in masura sa confere existentei vreo forma de relief in plan afectiv. Poate pentru ca totul este privit (si) prin ochii depresiei de azi. Printre amintiri nu se rataceste, nici macar din intamplare, vreuna optimista. Instantaneele nu fac decat sa accentueze starea de depresie, resemnarea in fata unei existente care are, pe zi ce trece, tot mai putin farmec. ,Îmi zice / Acum sunt ingrozitor de mahmur/ Pe motiv de un chef aseara/ Privesc cearcanul meu maro ca/ tutunul de pipa/ am stat aiurea pana la 5 dimineata/ si-am fumat intr-una/ ficatul marit se labarteaza printre coaste/ am corpul tot intoxicat cu nicotina// tanjesc sa ma ridice cineva apucandu-ma de ceafa/ ca pe un pui de pisica/ dus intre colti intr-un loc/ ferit unde creste/ muschiul verde jilav”. O intreaga drama a femeii razbate dincolo de indiferenta grobiana a barbatului.
Aceste poeme-felii de viata nu sunt o premiera in lirica romaneasca a momentului. Aceeasi logica a constructiei sta si la temelia recentului volum al lui Robert Serban, Cinema la mine-acasa. Diferenta intre cele doua carti este insa fundamentala in plan existential. Robert Serban este un bon viveur. Raporturile sale cu realitatea sunt relaxate, privirea sa este una preponderent ludica. Ecranul sau este unul foarte bine luminat, umorul si ironia candida trimit spre niste secvente de comedie. La Livia Rosca imaginile sunt in penumbra, marturisirea iese dureros dintr-un soi de inhibitie, presiunea existentiala este adesea strivitoare, gravitatea nu o paraseste nici o secunda, umorul lipseste cu desavarsire. Corespondentul cinematografic al liricii sale ar putea fi doar drama. Mai mult decat atat, in vreme ce la Livia Rosca poemele sunt o poarta deschisa, dincolo de care imaginatia cititorului isi poate continua aventura mult dupa terminarea lecturii, la Robert Serban usa se inchide si nu mai ramane nimic dincolo de litera textului. Voi cita, spre exemplificare, unul dintre poemele sale din volumul Cinema la mine-acasa: ,cine nu vede dunga subtire a tinerei fete/ ce s-a ivit/ ca orizontul/deasupra blugilor stramti?// toti clipim/ de parca urmeaza sa iasa soarele/ si nu vrem sa fim prinsi nepregatiti// dar mama ei/ ca o furtuna/ ii suiera/ ridica-ti pantalonii!/ si privirea ni se intuneca”.
La ora debutului, Livia Rosca este deja un nume cunoscut in contingentul poetilor generatiei 2000. Ruj pe icoane, mica sa biografie lirica (Bildungslirism, ii spune Al. Cistelecan) ii confirma indiscutabilul talent si demonstreaza ca resursele de innoire ale poeziei tinere sunt departe de a se fi epuizat.
No Comments so farLeave a comment
Leave a comment
Line and paragraph breaks automatic, e-mail address never displayed, HTML allowed:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <code> <em> <i> <strike> <strong>
