| Claudiu Komartin despre Ruj pe icoane în revista Egophobia.ro |
| 09.23.06 | | |
Livia Roşca nu seamănă cu niciuna din poetele debutate la noi după 2000. Iar dacă ar fi să-i găsesc un “corespondent” în poezia 2000-iştilor, acela ar fi Dan Sociu, poate cel mai bun dintre biografist-autenticiştii de azi. Cu o voce mai îmblânzită decât a istericei Elena Vlădăreanu, mai puţin abstractă şi “neagră” (pe logica deja depăşită a expresionismului e-tern) decât Angela Marinescu, păstrând însă din cruzimile şi din frazarea tăioasă din versurile cele mai recente ale acesteia, Livia Roşca este, în versurile din Ruj pe icoane, de o naturaleţe indeniabilă. Problema ei nu e neapărat cu visceralul, cu menstrele sau problemele fetei pe cale să devină femeie (e plin de astfel de “exploratoare” curajoase şi hiper-guralive în poezia ultimilor ani), deşi versurile din acest volum nu ocolesc câteva momente şi teme-tabu. Nici sexualitatea (fiindcă multe poeme sunt construite pe un principiu al seducţiei şi-al unui erotism bine temperat), nici problematizarea raportului dintre tânăra femeie (subiectul poetizant) şi bărbat, pe de o parte, sau dumnezeu (ca “mare absent”), pe de alta, nu sunt livrate de-a gata, poezia Liviei Roşca nu este explicită şi cu toate cele “la vedere”, se evită mereu vorbăria ingenuă sau absenţa oricărei cenzuri a discursului visceral.
Pe scurt, această poezie este - aproape în toate ipostazele pe care şi le asumă - seducătoare. Cred că nu i s-ar putea face un compliment mai mare Liviei Roşca la debut.
Leave a comment
da, e oarecum pe langa miezul situatiei de fata, dar imi pun si eu intrebarea asta ca orice umil prunc care-si destupa ochii si urechile la ‘tv’
Leave a comment
Line and paragraph breaks automatic, e-mail address never displayed, HTML allowed:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <code> <em> <i> <strike> <strong>
de ce ar trebui sa existe complimentare si specatacol in litere?