| Cronică de Gellu Dorian la vol Ruj pe icoane în Convorbiri literare, 6 septembrie |
| 11.25.06 | | |
Debutantele de anul acesta de la Cartea Românească, Livia Rosca si Violeta Ion, sînt desprinse parcă din contextul ultimelor debuturi ale anilor 2000. Pe un parcurs de, iată, aproape sase ani, poezia celor ce vin, unii asezîndu-se serios în tipicuri si tabieturi poeticesti de real ecou, nu numai pe site-urile cluburilor literare, dar si în viata culturală a unor centre importante din arealul liricii noastre contemporane, creează noi piscuri în geografia liricii românesti contemporane. Nu poti lua în calcul Bucurestii fără Elena Vlădăreanu, Răzvan Tupa, Claudiu Komartin, Teodor Dună, Oana Cătălina Ninu, Andra Rotaru, Diana Geacăr, Bogdan Perdivară, acum, ca rezident temporar, si Dan Sociu, desi locul lui pare a fi peste tot, dar parcă mai fixat pe spatiul nord-moldav. Cum, de altfel, nu poti discuta despre poezia din Bistrita fără a-l aminti pe Dan Coman, desi el este mai mult izolat decît implicat în viata lirică de acolo. Nici Clujul fără Cosmin Perta sau Stefan Manasia, Sibiul fără Radu Vancu si Mihai Curteanu, Aradul fără Vasile Leac, Timisoara fără Tudor Cretu sau Craiova, fără Xenia Karo si Augustin Cupsa. Si iată, constat, Iasiul, o pepinieră de poeti, aproape secătuit de trecerea complexantă a lui Dan Sociu pe acolo. Mai curînd vechea Cetate a Culturii dă nume importante de critici, cum ar fi Bogdan Cretu, Mircea Platon, Antonio Patras sau Doris Mironescu, dar si prozatori deja bine fixati ca Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu si Dan Lungu.
Am spus că ultimele debutante de la Cartea Românească par parcă desprinse din contextul celorlalti confrati, ele de fapt deschizînd altă etapă, oarecum anuntată de Andra Rotaru, cea a bildungslirismului, cum a remarcat, în ceea ce o priveste pe Livia Rosca, si Al. Cistelecan. Aducerea unei naratiuni cursive, de la text la text, ca într-o carte de proză, cu mijloacele limbajului poetic, desi s-a mai practicat acest lucru la noi si aiurea, pare o preocupare excesivă a Liviei Rosca, si asta dintr-o dorintă de a înlocui poetizarea facilă si mult bătătorită cu notatia narată aproape ca într-un curriculum vitae, urmînd chiar pasii cronologici, de la prezenta în scutece, să zicem, la patul conjugal: „frate-meu mi-a schimbat scutecele/ privind curios fata/ cu ochii tot timpul închisi/ corpul acela mic/ pînă cînd s-a lămurit//Pentru adolescenti/ bebelusii sînt extrem de urîti/ panica si dezgustul lui/ creste cu fiecare scîncet/ Frămîntă perna mare între mîini/ apoi/ Îmi acoperă fata si trunchiul/ sub pernă/ Corpul meu se învineteste// Nici măcar nu protestez/ îmi vede mîinile mici înnegrite/ si unghiile noastre identice/ în timp ce eu mă sufoc// Ridică perna/si/ îmi lasă corpul în care să cresc” (Sigur că măcar o dată). O astfel de privire a propriului corp, cu detasare, pregătind un motiv de construire a naratiunii cărtii, o pune pe Livia Rosca într-o postură duplicitară, obligîndu-se la a scrie texte din care poezia să iasă abia după ce lectura se încheie, ca un abur într-o oglindă în timpul unui joc magic: „asa sînt culorile în filmele vechi/ asa a fost ziua în care din dragostea mamei si/ dragostea tatei/ sîngele meu subtire s-a scurs” (alb-negru). Desi poeta nu urmăreste imaginile existentei ca într-un film vechi, în sepia, ceea ce rezultă pare a fi tocmai efectul unei astfel de cinetici răscolită dintr-o arhivă la care nimeni nu s-a gîndit vreodată. Cei apropiati sînt prezenti, chiar dacă „mama si fratele” o lasă să crească singură. Apar situatii de cosmar, ca în poezia Am picioarele încolăcite de o creangă. Poeta stie să iasă din ele si să includă în structura cărtii si astfel de suspansuri.
Evident că Livia Rosca nu intentionează să construiască în cartea ei de poeme Ruj pe icoane, un titlu foarte frumos si sugestiv, un roman al vietii ei privită de ea din afara existentei ei. Dedublări de acest fel s-au mai folosit în textele poetice, însă simplitatea, nonsalanta cu care poeta le notează, le relatează, o ajută să se desprindă de gesticulatia congenerilor sau de modalitătile dorit revolute ale acestora. Livia Rosca doreste doar să spună ceea ce vede în afara ei, privindu-se pe sine ca pe o descoperire care merită povestită. În astfel de fragmente apar personaje ca Angela, Gina, si ele privite prin prisma prezentei ei în preajmă: „priveam oarecum plictisită/ umbra Angelei întinsă peste curte/ dintr-un capăt la altul” (din poemul Pentru că nu eram prima dată aici – titlurile sînt primele versuri ale poemelor, tehnică mult experimentată si de altii) sau: „si/ Gina într-o rochită galben-pai din pînză topită/ Eu la capătul celălalt al balansoarului/ Greutatea mea ridică ritmic/ greutatea Ginei” (din poemul Zgomotul din curtea grădinitei – sîntem, după cum vedeti, la grădinită). Si prima sectiune a cărtii, intitulată Ferma cu 300 de hectare se încheie cu poemul O dată pe an: „tata îmi pune mărgelele mamei la gît/ Tot timpul o perlă din sirag se cariază/ tata o sparge cu ciocanul si muschii toti îi cad/ de tristete/ Eu îmi duc genunchii la gură/ Am dinti de iepure/ îi decojesc de piele pînă la os”.
Si, ca în cartea Dianei Geacăr, desi departe de maniera acesteia, Livia Rosca ajunge, în sectiunea a doua – Erau doar fetele în cameră – la internat. În asa fel ca povestea să se deruleze pe acele întîmplări de acolo: „În camera asta stăm// toate trei ca într-o nucă// Pînă la Ana nimicuri feminine/ turnuri de cărti cd-uri/ si iarăsi nimicuri feminine// de la dreapta/ ochii Roxanei albăstresc aerul// scoate din rucsac conserve/ Asezate în pat întindem pasta/ pe felii de pîine/ Mîncăm cu poftă/ rîdem cu poftă/ aiurea una la alta cu/ ficat între dinti”. Si asa mai departe, titlurile poemelor sînt sugestive pentru ceea ce doreste poeta să relateze, urmînd un fir al naratiunii, în asa fel ca o astfel de carte de poezie, mai rar, să poată fi povestiră. Iată titluri sugestive, fără a mai intra în detalii: Stăm în genunchi aproape, Mai mult decît acolo, Erau doar fetele în cameră, Acum o oră buclele ei,, Coapsele tale se închid si asa mai departe. Încît, iată, poeta ajunge La 20 de ani: „Meriti mai mult decît/ propriile mîini încălzindu-ti sexul/ îmi zici că/ orice bărbat e în final/ plictisitor/ prea usor de înlocuit cu un altul”. Sau „de la 20 de ani stii”: „discretia cu care trebuie să iubesti/ un bărbat însurat/ gustul cafelei într-un OMV/ geanta cu haine pentru noapte/ cumpărăturile făcute împreună/ pentru familia lui”. Chestiune ce demonstrează că poeta a crescut si-si priveste existenta normal, fără jenă, în chiar duplicitatea adulteră acceptată ca experientă obligatorie la acea vîrstă cînd lumea ti se deschide si în aspectele ei imorale, de fapt marele fond etic în care lumea se consumă, consumîndu-te si tu odată cu ea.
Sectiunea care dă titlul cărtii – Ruj pe icoane – ne invită cu motouri din acelasi Robbie Williams, ca si cum totul s-ar petrece pe un fond muzical, ca în filmele care ne tin pe aceeasi muzică de la cap la coadă. Si evident că, după ce poeta a asteptat să-i treacă ciclul, intră în biserică, unde: „e liber acolo unde/ ar trebui să fie bărbatii/ mai mult de asta m-am asezat în dreapta// sfintii pictati se rotesc de jur împrejur/ si au ametesc/ pînă la icoane păsesc în gol/ sărut pe rînd lemnul lor umed/ aprind pentru mama o lumînare/ galbenă/ ca niste degete de fumător// în frunte în burtă/ în stînga si-n dreapta/ îmi înfig pînă doare unghiile lungi// mă legăn pe niste pasi împiedicati/ spre lume/ strada se îngustează/ în urma mea/ doar ruj pe icoane”. Si desigur, asa cum m-am asteptat, titlul n-a fost să fie o metaforă, ci o realitate pe care poeta o spune asa cum o vede. Dar în spatele acestor imagini fruste, concrete, poeta ascunde ceea ce trăieste si noi trebuie să descoperim din simplitatea poemelor sale, cele mai multe de notatie, concrete, fără a fi minimaliste, chiar dacă uneori gîndul ne-ar duce înspre această tehnică atît de îmbrătisată de congenerii săi, unii de top, după ce l-au citit pe Bucovski. În această sectiune, unde poeta trebuie să spună că e bine să fii bună cu toti, precept de bază al moralei crestine, apropierea fiintei poetei de un spatiu metafizic se face tot prin relatarea realitătii, privind icoanele, vitrinele, lumea, toate prin sine, numai prin sine: „Trebuie să fii bună cu toti// ba chiar să-ti tii inima-n palmă/ să-i chemi să o strîngă pe rînd între dinti/ trebuie să iubesti/ trebuie să faci tot/ ca si cînd/ ar exista Dumnezeu”. Si această detasare, ca în absenta divinitătii să te porti ca si în prezenta ei, o detasează pe Livia Rosca de modalitatea superfluă de abordare a religiozitătii de către congenerii săi. Si poeta, după un astfel de periplu prin sine, prin existenta ei, nu rămîne singură într-un pat mic, ci: „În patul mic de o persoană/ în care corpurile noastre se fixează perfect/ mă întorc pe partea dreaptă spre tine/ sub piele/ sub oase/ continutul se varsă/ greu într-o parte/ si dintr-o dată nu mai pot să mă misc// ar fi suficient să mirosi asternutul/ ai sti că/ despre dragoste e vorba aici”.
Si s-ar putea ca în cartea de debut a Liviei Rosca să fie vorba despre dragoste, dar despre o altfel de dragoste, care vine din interior pentru a întelege si explica exteriorul mereu agresiv si devorator, de la copilul abia născut, supravegheat si învinetit între scutece, la femeia care trebuie să stie cum să iubească discret un bărbat însurat, adică, dacă ar fi să mutăm totul într-o ars poetica, cam cum ar trebui iubit textul simplu de către poezie, care astfel, prin conjugare, să rezulte o carte de poezie ce se citeste cu plăcerea cu care citesti o carte bună de proză.
Leave a comment
Leave a comment
Line and paragraph breaks automatic, e-mail address never displayed, HTML allowed:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <code> <em> <i> <strike> <strong>
