| Cronică de Ştefan Ion Ghilimescu la Ruj pe icoane în revista Argeş din 18 nov 2006 |
| 11.25.06 | | |
Încep a citi cartea Liviei Roşca, Ruj pe icoane, Editura Cartea Românească, 2006 (Premiul de debut în poezie, 2005), încercând să prind spiritul mottourilor alese din Robbie Williams, cântăreţul pop american iubit pe toate meridianele globului. Mă frapează simplitatea versurilor lui din Come undone şi mai ales această mărturisire de o crudă şi totodată pură francheţe: „ Nu mă sperie moartea/dar nu vreau să se întâmple…”. Încerc să rămân în ureche cu această spaimă al eului vizitat de gândul finitudinii, dincolo de zgomotul, furia şi toate reflexele meschine ale codurilor unei lumi pline de ambiţii performante; dincolo de grundul unei postistorii fără morală, asaltată permanent de contrafaceri, ucigaşă cu metodă a pulsiunilor subiectivităţii. Lumea în care înotăm (sunt obligat să constat în sinea mea) este adevăratul infern, bolgia contingentă şi cotidiană, fundamental ostilă faţă de universul in nuce al celor neînregimentaţi, „nemernici” şi „neterminaţi” care pur şi simplu trăiesc şi se exprimă fără standarde, conduşi doar de instinctul impredictibil al vieţii, vânzând, la o adică, „ lame de ras şi oglinzi în stradă”, în suflet cu teama să nu te găsească „adormit” când ajung la tine! După ce îl caut pe Net şi îl ascult în întregime, pot spune doar atât: cântecul ăsta simplu nu e nicidecum al unor învinşi; în modul cel mai onest, el glăsuieşte cuceritor tocmai despre libertatea imanent-firească a vieţii, singurul izvor netulburat al marii poezii a existenţei. Nu mă grăbesc să trag vreo concluzie, dar nici nu pot concede că versurile cântecului pop sunt postate ca motto la volumul de versuri al Liviei Roşca doar ca joc gratuit. Fără să fie, aşadar, o întâmplare, ele exprimă mai curând o preferinţă şi se constituie pentru cititor, vrând-nevrând, într-o „alteraţie” la cheia portativului; un subtil semiton care poate marca, de ce nu?, lectura; un ideoselector implicit al liniilor unui ,,program poetic (dacă vrem) sui-generis”.
Simplitatea genuină este poate marca esenţială, mai înainte de orice, a poeziei Liviei Roşca - naturaleţea unui act aproape fiziologic cu care îşi dezvăluie subiectivitatea şi scrie despre aproape orice cu o totală lipsă de prejudecăţi ori urmă de emfază, ca şi cum ar respira sau ar plânge fiindcă… îi vine să plângă. Un favor neobişnuit umple de „graţie” orice provocare, cât de insignifiantă a existenţei individuale diurne, înfăşurându-o în frusteţea gogoşii de mătase a poeziei celei mai naive, mai pure şi mai „rarefiate” cu putinţă. Un act gestualist, aş zice, gratuit şi lipsit în aparenţă de orice retorică ori ştiinţă a unui duct specific predicaţiei în genere a ceea ce am fost dresaţi să omologăm sub specia poeziei pare felul unic de a se rosti al Liviei Roşca. Citez aproape la întâmplare: ,,la capătul membrelor/kilograme de cartofi şi de roşii/mă duc singure spre casă/pungile mă lovesc peste genunchi peste coapse//diseară am să fiu parfumată/ machiată/parchezi la intrare/ca dintr-o altă viaţă/or să-mi rânjească/atunci/kilogramele astea de cartofi şi de roşii/care acum/mă duc singure spre casă” (Nu pot să mă gândesc la nimic).
,,Textele” Liviei Roşca acoperă un câmp de stări ale existenţei individuale în care corporalitatea este chemată să vorbească despre avatarurile descoperirii feminităţii ca prim semn şi prag, totodată, ale unei cunoaşteri ontice, unice şi inefabile. Abandonat până la uitare nenumăratelor corvezi serialiste (,,E inutil să mai ajung la facultate”; ,,te aşteptam de 10 minute/urma să aştept încă 15″; ,,spăl cu tine maşina/facem curat”) sau cosmetizat îndelung şi cu maximă atenţie (,,duşuri/deodorante/creme/lenjerie mereu nouă şi curată”; „am să încerc din nou/să fiu o femeie frumoasă/Am să-mi încarc părul cu balsam/şi corpul/să-l ung de sus până jos”; ,,buzele rujate’’… ,,îmi e ruşine cu mine/Nu uit să mă fardez”), trupul devine în viziunea dezvoltată de Livia Roşca interfaţa feminităţii – rujul afrodiziac pe care i-l cere şi pe care îl livrează necondiţionat ori prin negocieri neştiute în forul său intim, lumii, dar şi – dincolo de peretele lui – icoana salvată a unei metafizici terestre: camera cu diafilme, cum găsim notat de ea însăşi, a pulsiunilor şi a amprentelor poveştilor celor mai intime ale eului.
Vocea purtătoare de mesaj a senzaţiilor corporalităţii funcţionează în versurile Liviei Roşca precum un act incipient de depuraţie a mitologemelor cunoaşterii de sine şi de constituire, cum o epură minimalistă, a amprentei identităţii: ,,…Privesc cearcănul meu maro ca/tutunul de pipă/am stat aiurea până la 5 dimineaţa/şi-am fumat întruna/ficatul mărit se lăbărţează printre coaste/am corpul tot intoxicat cu nicotină//tânjesc să mă ridice cineva apucându-mă de ceafă/ca pe un pui de pisică/dus între colţi într-un loc/ferit unde creşte /muşchiul verde jilav (,,îmi zice”). În mod paradoxal, depresia existenţială accentuată de sentimentul imaculării inexorabile (,,răul din jur se varsă în mine/ ca într-un sac de gunoi/foşneşte/La gură/sacul se strânge cu silă”), departe de a ucide tonusul vital, printr-o secretă supapă, antrenează mare parte a ,,evenimentelor” acestui supliciu într-un discurs paralel minor, vag aluziv şi imaginal, un fel de improptu textual (,,trupul nervos al camerei /în colţul căreia mă înghesui perfect/Pe zid decupez o inimă roşie/apoi o umplu de ruj’’) ce are darul să salveze, fără urmă de obstinaţie ori – la prima vedere – ligatură tranzitivă, imanenta dorinţă şi dragoste de viaţă. De unde o mare şi lipsită de inhibiţii libertate de dislocare a dicursului în flash-urile unei aparente şi dezordonate supracontigenţe goale: ,,Pe patul tău multe ghemotoace de hârtie igienică roz /mă temeam că ai plâns/mi-am pus fundul într-o gaură din saltea/şi aştept //Eşti răcită/ca o căpuşă mare depresia se fixase în tine/simt cum dispari în spatele genelor /îmi imaginez că îţi fac un Coldrex /cum ţii cana între palme /vaporii îţi aburesc ochelarii/iar asta mi se pare oarecum amuzant//Eşti încă în spatele genelor /şi n-ai curaj să îmi zici că/el nu te sună de vineri /Aş vrea să-ţi spun/că/asta contează mult prea puţin/că/viaţa noastră e o pâine proaspătă /Din care mai muşcă unii cu dinţi cariaţi” (Erau doar fetele în cameră). Pe acest palier care nu constituie o miză în sine a poeziei sale, însă nu lipsit din acest motiv de o greutate specifică, mărturisirile Liviei Roşca merg până aproape de neoexpresionismul pop american al anilor ’70-’80, doar feeling-ul e altul, dacă într-adevăr sensibilitatea modernă mai este în stare să perceapă vreunul… În ocurenţă, trebuie spus fără înconjur că excitaţiile confuz-subliminale ale trezirii instinctului sexual, descoperirea uimită a anatomiei şi fiziologiei corpului feminin, cu tot şirul contrarietăţilor, tribulaţiilor şi vexaţiunilor trupului tânăr angrenat în tot felul de ,,aventuri” erotice, consumate ca atare sau doar morganatic – totul pus în pagină cu o dezarmantă candoare – ţin la tânăra poetă de o senină cultură a corporalităţii, responsabilă, în egală măsură, de o cale mai pură a cunoaşterii lumii şi, totodată, ţintind un drum fără ocolişuri al prefigurării mărcii libertăţii esenţiale de exprimare a fiinţei : „e important să ştim/dacă ne permitem dragostea/şi mai ales când /Am zile întregi în care mi-e greaţă /de corpul meu ghemuit pe cusătura cearşafului /atât de real/atât de femeie//E uşor atunci/ca sufletul tău să-mi treacă sub piele /să dospească acolo/la cald//Nu ţi-am spus niciodată ce îţi spun acum /nimic nu mă sperie mai tare/decât tu/lipit de sânul alteia/cu pofta unui nou născut” (Împreună calculăm zilele mele fertile).
Indiscutabil, dincoace de cortina pe care se exhibă filmul unei existenţe diurne, ,,închisă între ziduri de carne”, din acelaşi aluat precar se insinuează difuz, dar constant angoasa şi semnele alterităţii: ,,…cicatricea aceea/pe unde mi-au scos apendicele/se va lungi/tensionată/întinsă ca pe gherghef/şi/urmele copcilor adună carnea/cicatricea mea /nişte buze ridate/strânse ca de frica morţii care vine în somn” (Topesc între buze biscuiţi). Surda ei tensiune, transmisă în intimitatea actelor celor mai îndatorate instinctului şi pulsului vieţii, e de natură să atragă atenţia cititorului în versurile Liviei Roşca asupra conştiinţei haloului unei metafizici foarte speciale - aceea a ciclicităţii, dincolo de prezent, avatarurilor condiţiei umane în genere, percepută inevitabil în Ruj pe icoane din perspectiva femeii, fiinţă din carne şi oase, purtând inconştientă bucuria, bravura şi povara misterului miraculos al vieţii. Aceeeaşi femeie, în fond, la vârste diferite ale lumii şi ale ei… Pentru că sunt în versurile Liviei Roşca trei femei în una singură, trăind nesmintit de la capăt sau de la coadă, cum vrem, memoria aceluiaşi traiect destinal.
Subiectivitatea memoriei nealterate a simţurilor îmi pare a fi în viziunea Liviei Roşca sentimentul cu care, înfruntând provizoratul unei morale tranzitorii, se supravieţuieşte în această lume fără Dumnezeu. Recursul la ea în versurile tinerei poete sfârşeşte sau debutează prin rulajul în camera cu trei pereţi de var şi unul de pânză, cu pătura în geam, de la coadă la cap (cel puţin montajul fotogramelor într-o atare ordine este cu certitudine deliberat: ,,Gura mea să spună întocamai poveştile/pe toate vocile”) filmului complet al succesiunii umbrelor unei determinări ontice unice, înţeleasă şi acceptată cu o cutremurătoare luciditate cognitivă.
Din camera cu diafilmele (icoanele) acestei metafizici poeta scoate mai întâi fotografia mişcată, în alb-negru, a mamei dispărute mult prea devreme. Peste ea întâmplări, senzaţii şi imagini, de la ferma cu trei sute de hectare unde ea dădea salariile oamenilor, ,,eu/alături într-o ladă de fructe /precum cele trimise cu mere la export”, ,,corpul ei/mai aproape/mai departe/Vocea ei/mai tare/mai pierdută”, ,,umbra Angelei întinsă peste curte”, ,,crăpăturile adânci/cu pământul uscat de la secetă” ale călcâielor Onicăi’’ (,,apoi/tăcerea îngheţaţă a rochiţelor mele/rămase pe sârmă la uscat”)…, ,,când ea avea încă organele calde/şi primul pumn de pământ s-a auzit dedesubt”. Dar viaţa merge inexorabil înainte, scriindu-ne cum vrea şi ştie ea mai bine («trebuie să faci tot/ca şi când /ar exista Dumnezeu»); alte jocuri şi jucării ne iau în stăpânire, fertilizând în fel şi chip un pământ (acelaşi!) tocmai bun de cultivat: ,,vom ajunge în pat/corpul meu se va cabra sub burta ta /ţi-ai freca nasul de sfârcurile mele/şi eu am să gem /întorcând într-o parte capul/până ai să te îngropi o dată cu mine /ca la doi metri sub pământ” (Mă scoţi în oraş). Un grăunte (pharmakonul) de poiein în topica unei sintaxe pure, fragmentată mai curând de logica flash-urilor memoriei decât de un epidict intenţional, fie el şi minimalist, e suficient pentru a reînvia universul icoanelor sacre (altele decât cele din biserica în care femeia nu poate intra totdeauna!) pe care le purtăm tot timpul cu noi pentru a ne apăra de lăturile lumii în care am fost aruncaţi.
Femeie-copil,confruntată cu moartea, tânără femeie, ambetată de universul corporalităţii prin care lumea i se dezvăluie şi se reciclează în toată toxicitatea ei încă bună de respirat, ba chiar şi de iubit, poeta îşi chestionează şi îşi pregăteşte mentalul pentru când are să vrea să fie mamă şi ,, pielea mea s-ar lungi (notează ea) /peste încă o viaţă adăpostită/la mine sub carn”. A gândi maternirtatea este, îmi spun, oricum altceva decât a fi mamă. Iar a povesti maternitatea fără maternitate, desigur iarăşi altceva… Descopăr însă că discursul poetic se articulează pe un registru lucid de presupoziţii, planing şi proiecţii într-un imaginar secund în care, paradoxal, coexistă spaime învinse ale trupului şi precunoştinţe de ovogeneză, dacă nu e cumva prea mult; amintiri din viitor şi nu mai puţin un viitor secret (metafizic) al trecutului. Poeta îşi face liniştită (?) temele fără ca din versurile ei să transpară o vagă urmă de mimetism faţă de mult-puţinul a ceea ce a fost fixat prin consuetudine în legătură cu tema. Ceea ce nu e rău deloc, numai că, ne permitem să observăm, Liviei Roşca i se întâmplă, ancorată într-un prezent pe care îl detestă, să îi rămână tributară în continuare, manipulată tocmai de brand-urile lui cele mai otrăvite: „1000 de grame de calciu şi burta mea se va umfla/fără riscuri/copilul va sorbi din oasele mele cu paiul/până cartilajele lui se întăresc/şi-n pântecul meu va mişca un mic schelet sănătos//totul repede până-n 30 //în loc de apă sau suc/pahare în care fâsâie calciu efervescent/Voi avea carnea /încă tânără peste oase /mai subţiri în fiecare zi/După 30 de ani una din 3 /bolnavă de osteoporoză //Tre să fac totul repede /pâna-n 30″ (1000 de grame de calciu fac un schelet sănătos).
Fiică a unui timp şi a unei lumi «postumane» în care supravieţuieşte «asemeni icoanei scăldată-n lături», versurile Liviei Roşca sunt un fascinant exerciţiu, pe cont propriu, de cunoaştere şi de luare în stăpânire a subiectivităţii, dar şi de exorcizare a maladiilor care o otrăvesc.
Simplă (te întrebi pe bună dreptate până unde e suportabilă expresia poetică a simplităţii !?), sinceră (mai curând totuşi sine cera), lucidă până la cruzime (mult prea lucidă), poezia de debut a Liviei Roşca are un „ce” indefinibil pe care îl simţi dintru început, dar care scapă oricărui efort analitic predictiv. Ea impune atenţiei un poet adevărat care trebuie să confirme obligatoriu debutul extraordinar pentru a cita aproape mot a mot aprecierea elogioasă făcută de Nicolae Manolescu, în 6 iulie a.c., cu ocazia lansării cărţii.
* Livia Roşca, Ruj pe icoane, Editura Cartea Românească, 2006
No Comments so farLeave a comment
Leave a comment
Line and paragraph breaks automatic, e-mail address never displayed, HTML allowed:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <code> <em> <i> <strike> <strong>
