Dilemateca,  nr. 27 din 2008 m-a intrebat: “Asociati o carte unei mincari / bauturi / muzici / fruct / zarzavat (?)”
Pentru ca nu sunt o gurmanda, si nici nu ascult muzica atunci cand citesc, asociez cartile, mai degraba cu mirosuri, culori si spatii.Cartile de poezie pentru copii traiau cu adevarat in bucatarie, in lumina tare a diminetii, cand mama pregatise deja cana cu lapte si oul fiert, decojit doar jumate ca sa-l pot manca frumos cu lingurita. Nu stiam inca sa citesc, iar mama era intermediarul intre mine si mesajele scrise cu litere supradimensionate  pe care nu le regasesti mai tarziu in volumele pentru oameni mari. Poeziile termiate uneori in siroaie de lacrimi (din cauza catelusului schiop al Elenei Farago) amestecate cu gustul laptelui sau al oului fiert erau in cartile de dimineata. Seara, incepeau “Povestile nemuritoare”. Mainile mamei miroseau a vanilie de la crema Kez, ungureasca,  la fel si coperta colorata a povestilor si aerul din camera. Mirosul era mai  intens, ca si cand as fi deschis un pliculet de zahar vanilat, atunci cand mama intorcea paginile si foile impingeau ca un evantai aerul dinspre ea inspre mine.

O sensibilitate ciudata a ochilor ma face sa lacrimez si la ceapa din salate, dar “Toamna Pariarhului” a lui Ga Ga Marquez, citita in caminul studentesc Kogalniceanu, intr-o vara, in timp ce-mi faceam practica obligatorie la emisiunea “Surprize, Surpize” m-a facut sa arunc la propriu cele cateva cepe inofensive ascunse sub masa care tinea loc de birou, bucatarie, stativ de vase si depozit de carti.Mirosul de sub bratele patriarhului a iesit cumva dinte paginile cartii si a umplut tot spatiul. Se incapatana sa persiste cand camera era cu geamurile larg deschise, ba chiar si cand cepele au fost aruncate. A incetat odata cu ultima pagina a cartii dar revine de fiecare data cand privesc volumul intr-o librarie sau il vad in biblioteca.

Textul de mai sus a fost publicat in revista “Dilemaeca” nr 27 din 2008