Continuare a textului de aici

Filosoful german Fr. Nietzsche a stabilit ca frumusetea este fie apolinica, fie dionisiaca. Armonia , inteleasa ca ordine si masura se manifesta in ceea ce filosoful  definea drept frumusete apolinica, iar cea tulburatoare, ravasitoare, primejdioasa, in antiteza cu ratiunea, este frumusetea dionisiaca.  Frumusetea apolinica, a proportiei si ordinii este reprezentata de sculptutile clasice ale zeitelor grecesti ( ex. Afrodita din Cnidos de Praxitelles, scultpura a Muzeului National din Roma), in timp ce frumusetea dionisiaca erupe in picturile din Renastere.

Alunecoase si misterioase sunt  chipurile feminine pictate de Leonardo, iar acest lucru se poate vedea cu usurinta in “Doamna cu hermelina”, o femeie cu degete nefiresc de lungi, ca in picturile religioase. Caracterul evaziv si incifrat al firii feminine este cuprins acum de un nou concept,  cel de “gratie”.

Femeia Renasterii trebuie sa aiba “gratie”, adica intregul apanaj al misterului si neintelesului, dar dincolo de asta, este o femeie care recurge la cosmetice, care isi dedica o importanta parte din timp ingrijirii parului, vopsindu-l adesea in blond cu reflexe rosiatice. Corpul ei este impodobit de bijuterii facute de maestri aurari, iar viata de curte o face sa-si cultive mintea si sufletul in contact cu artele. ( va urma)