Livia Roşca.Scurt-metraje în alb-negru de Mircea A. Diaconu

 
După atîtea teribilisme în ultimii ani şi după atîtea exhibări transformate în strigăte stridente ori în naturaliste explorări fiziologice (pe unele dintre ele le-am citit cu pasiune, s-o recunoaştem), poezia Liviei Roşca are ceva din tăria ameţitoare a aerului de munte. Simţi calmul acelor zări care îndurerează nu plămînii, bicisnici, ci privirea – tandră şi, deopotrivă, neiertătoare – şi respiraţia aproape dureroasă, tocmai pentru că e neviciată. Nimic nu coboară în hăţişurile narcisiste şi hedoniste ale plăcerilor balcanice, chiar dacă despre senzaţii se poate vorbi în poezia Liviei Roşca. În fond, lirismul ei nu e ridicat pe miasme, ci pe un echilibru deopotrivă al candorii şi al lucidităţii. Citindu-i cartea de debut, m-am gîndit că va fi avut dreptate Călinescu (şi nu numai el) atunci cînd credea că amprenta locului pătrunde în sensibilităţile autentice, necontaminate de influenţe livreşti. Drăgăşanii în care s-a născut Livia Roşca (cît de aproape oare de Florica lui Pillat?!) îi transmit atîta echilibru solar, încît ai crede că va fi văzut lumina undeva pe ţărmuri mai sudice. Îi va fi citit pe Kavafis, pe Ungaretti? Motto-urile ei sînt – mai bine! – din Robbie  Williams. Ce e surprinzător este, în fapt, sinteza dintre filonul biografic, cu care ne-am obişnuit să fie explorat prin largi extensii, şi desenul abia schiţat în tuş al unei expresii care frînge din nou gîtul elocinţei. Îl frînge prin naturaleţe, firesc, discreţie, fără să facă din asta obiect polemic. Dacă între timp elocinţa va fi devenit ea însăşi un teren al excesivului, pe Livia Roşca lucrul acesta pare să n-o intereseze; explicit, nu există nici un semn al întoarcerii discursului către sine. Lucru cu atît mai surprinzător, în fond, cu cît condensarea expresiei deschide porţile autoreferenţialităţii.

În fine, născută în 1980, Livia Roşca debutează cu volumul Ruj pe icoane, consecinţa Premiului de Debut al Editurii Cartea Românească. Cele trei cicluri, bine individualizate tematic, reconstituie din umbre nu doar copilăria, ci şi un timp mai apropiat, al tinereţii nubile ori neliniştite erotic; mai mult, un timp al maternităţii (reale, imaginare? – iată întrebări care nu interesează critica literară). Scoase cumva din timp, devenite senzaţie percepută integral, imaginile par purificate de concreteţea realului din care se nasc. În alb-negru, lipsite de patetism, lipsite de retorică, ele constituie filtrul care asigură prezenţa unei armonii, de care nu atîrnă balastul materialităţii agreste. Mutate în virtual, imaginile – scene, decoruri, mici întîmplări – nu mai dor, ci, dimpotrivă, oferă prilejul unei melancolii calde. Nu întîmplător poemul cu care debutează volumul cuprinde aceste versuri cumva programatice: „diafilmele mă hrănesc / îmi mîngîie pielea” (Camera cu diafilme).

Ei bine, ce cuprind diafilmele Liviei Roşca?! Dacă aş fi Al. Piru, v-aş povesti acest bildungsroman, chit că, pe coperta a IV-a, Al. Cistelecan îl numeşte bildungslirism. V‑aş vorbi, astfel, despre cîteva întîmplări ale copilăriei (prezente în ciclul Ferma cu 300 de hectare), despre faptele dintr-o cameră de cămin liceal sau mai degrabă studenţesc (în Erau doar fetele în cameră), în fine, în ultimul ciclu (Ruj pe icoane), despre revolta unui eşec şi împlinirea în maternitate. Poveşti ale unei fete cuminţi…: scene mutate într-un fel de mitologie personală ori scene din viaţa domestică a unei adolescente care mizează pe fermitatea discreţiei  şi pe o anumită umilinţă a viziunii. Spre deosebire de strigătele congenerilor, Livia Roşca lasă impresia că nu subiectul trăieşte o criză, el suportă doar umbra unei iluminări. O melancolie înscrisă în obiect (iar obiectul este un desen în alb-negru ori o poveste fixată parcă în stampe japoneze) lasă loc eventual unei uimiri calde, în nici un caz frisoanelor, exhibării ori căutării de sine excesive. De altfel, Livia Roşca nu simte nevoia unei astfel de căutări. Citim într-un loc: „Aş vrea să fac din / ce sînt o chestie fizică / un obiect pe care / să ţi-l arăt”. Or, amintirile ei (să numim aşa şi tremurul maternităţii fragile) devin astfel de obiecte, a căror dominantă e o seninătate de amurg. Cîteva poeme din ultimul ciclu, ceva mai construite parcă, pun în pagină şi neputinţa aproape răzvrătită sau dezgustul de sine. Iată: „Am să fac gestul ăsta / Îmi prind părul sub mătase / Îmi potrivesc palmele una de alta / Mă aşez în faţa icoanei / dar / ştiu dinainte că / trîntiţi la podea / genunchii mei se fac ţăndări”. În unele locuri, însă, ţîşneşte o violenţă care contrastează cu întregul: „Cu tăcerea în oase / cu dinţii înfipţi în genunchi / sînt încă / o femeie frumoasă / asemeni icoanei / scăldate-n lături” sau „Sub învelişul cornos / răul din jur se varsă în mine / ca într-un sac de gunoi / foşneşte / La gură / sacul se strînge cu silă”. Acestea sînt excepţii (printre care aş include chiar titlul volumului) şi tare mi-e teamă că excepţiile nu numai că fac parte din ultima parte a volumului, dar şi sînt scrise mai aproape în timp. Oricum, Livia Roşca are – nu-i aşa? – o viaţă întreagă înainte. E timp ca excesele acestea să se înmulţească sau – cine ştie? – să dispară cu totul.

Altfel, există în atitudinea Liviei Roşca o generozitate care devine discurs, o seninătate care se transformă în expresie. În felul acesta, nu numai că răul, adică materialitatea frustă, nu agresează, dar el este ridicat la rangul de sens. Ultimul poem al volumului e transparent în acest sens: „În patul mic de o singură persoană / în care corpurile noastre se fixează perfect / mă întorc  pe partea dreaptă spre tine / sub piele / sub oase / conţinutul se varsă / greu într-o parte / şi dintr-o dată nu mai pot să mă mişc // ar fi suficient să miroşi aşternutul / ai şti că / despre dragoste e vorba aici”. În fine, nu acestea sînt poemele în care eu cred. Ca şi primul, invocat ceva mai devreme, şi acesta are o funcţie anume la nivelul ansamblului, căci Livia Roşca va fi simţit nevoia să-şi expliciteze cît de cît construcţia.

Dar poemele ei cu adevărat convingătoare se găsesc în primele două cicluri. Desenul abia schiţat, notaţia nesofisticată, neliniştea calmă din perceperea lumii, totul are legătură cu o viziune asupra timpului. E în aceste poeme de început o candoare şi o inocenţă care mută concretul într-o percepere mitică, senzaţiile trec în cosmic, iar umilinţa de care aminteam mai devreme dezvăluie un mod natural de a fi. Probabila asfixiere de către fratele mai mare, o cădere din nuc, accidentul care sfîrşeşte cu tăierea de către o anume Angela a unei falange, ciugulită prin curte de păsări, moartea mamei, iată episoade care ar putea da bătăi de cap unui istoric literar care se respectă. Dar să cităm mai bine două-trei poeme: „Sigur că măcar o dată / frate-meu mi-a schimbat scutecele / privind curios faţa / cu ochii tot timpul închişi / corpul acela mic / pînă cînd s-a lămurit // Pentru adolescenţi / bebeluşii sînt extrem de urîţi / panica şi dezgustul lui / creşte cu fiecare scîncet / Frămîntă perna mare între mîini / apoi / Îmi acoperă faţa şi trunchiul / sub pernă / Corpul meu se învineţeşte // Nici măcar nu protestez / îmi vede mîinile mici şi înnegrite / şi unghiile noastre identice / în timp ce eu mă sufoc // Ridică perna / şi / îmi lasă corpul în care să cresc” sau: „Zgomotul din curtea grădiniţei / şi / Gina într-o rochiţă galben-pai din pînză topită / Eu la capătul celălalt al balansoarului / Greutatea mea ridicată ritmic / greutatea Ginei / O privesc acolo sus / cu mîinile fixate de scîndura balansoarului / dă din picioare în aer / rîde / apoi / picioarele mele zvîcnesc / corpul Ginei coboară / rochiţa de pînză se ridică uşor / la fel ca rochiile mamei / întinse pe vînt la uscat / am respiraţia tăiată / în curînd Gina / va fi iarăşi sus / cu rochiţa fluturînd / picioarele desfăcute încalecă scîndura / surpriza sexului ei crud expus / faţa micuţă rîzînd / nu-mi pot dezlipi ochii / nici măcar acum / cînd / şi ceilalţi au văzut // băieţii negociază cu Gina / pe rînd curioşi / îşi îndeasă acolo un degeţel / Gina rîde / cu dinţii ei mici şi egali / îşi strînge poalele rochiţei / în pumnişori”.

Aceste scurt-metraje în alb-negru îmbină lentoarea percepţiei şi a senzaţiilor cu discreţia unui eu construit din frînturi. Apetenţa pentru banal e şi o apetenţă pentru proiectarea în iluzie, iar fineţea expresiei e completată de o discreţie a subiectului. Iată: „Stăm în genunchi aproape / ne ciocnim capetele / Frecăm covorul / cu discuri demachiante şi gel de duş / În jurul degetelor se strînge spumă şi păr / Părul ne încîlceşte gesturile / ameţim de miros // Ne oprim din frecat covorul / doar sînii freamătă”. Pe lîngă răul de care aminteam cîndva, aici depresia, micile eşecuri, toate acestea devin imagine. Şi diafilmele, cum citam şi mai devreme, „mîngîie pielea”, adică vindecă. Să citim un alt poem: „de la 20 de ani ştii / discreţia cu care trebuie să iubeşti / un bărbat însurat / gustul cafelei într-un OMV / geanta cu haine pentru o noapte / cumpărăturile făcute împreună / pentru familia lui // de ce un bărbat doar pentru tine / şi depresiile tale / cînd verigheta / îi stă ascunsă în torpedou / cînd / cumpără tot din florărie / pentru tine şi / colegele tale studente // Sufletul tău / Apa Oltului primăvara / plină de peşti morţi / cu burta albă în sus”. Este aici, în finalul acestui poem, metafora celei mai acerbe îndurerări. Şi, totuşi, durerea aceasta a devenit deja imagine.

Greu de bănuit cum va evolua poezia Liviei Roşca. În fond, nu cu astfel de premoniţii trebuie să se ocupe critica literară. Poate că, deocamdată, nici nu mai scrie poezie