Nu ştiu dacă Livia Roşca a fost deja revendicată de fracturişti sau dacă i s-a semnat certificatul de intrare în „Generaţia 2000″. Născută în 1980 şi încă studentă, Livia Roşca debutează (după un premiu al Editurii Cartea Românească) cu un volum în care, printre reflexe poetice douămiiste şi crudităţi ale feminităţii expuse, străbat un ton autentic şi o prospeţime a scriiturii, destul de puţin întîlnite în ultima vreme. Poezia ei pare să amintească simultan două tinere poete pe cît de intens-personale, pe atît de diferite între ele: Doina Ioanid şi Ioana Nicolaie. Dacă există vreo fractură în volumul Liviei Roşca, ea este dată de această asumare aproape schizoidă şi cumva neaşteptată a două poetici, două limbaje şi mai multe euri poetice.
Se poate însă să fie vorba în cartea de debut a Liviei Roşca, Ruj pe icoane, de trei cicluri de poeme separate în timp şi subsumate unei poetici a rememorării de sine, a evocării traumelor de trecere dintr-o vîrstă (poetică) în alta şi, mai ales, a căutării unei ipostaze-totem a feminităţii, cea maternă. Ca la Aglaja Veterany, rememorarea se face prin ochiul ambivalent al copilului pe retina căruia a rămas, ca într-o rolă de diafilm, întreaga poveste cu trecutul, prezentul şi viitorul ei, începînd cu viaţa intrauterină şi continuînd cu copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, maternitatea şi (desigur) moartea repetată, copiată după cea a mamei.
„Ferma cu 300 de hectare”, prima secţiune, reprezintă zona deloc idilică a unei copilării „derulate” cu repezitorul, cu secvenţe din filme ruseşti de dragoste („alb-negru”), imagini din Carlos Saura cu copii ucigaşi („Sigur că măcar o dată”) sau reflexe din poemele Angelei Marinescu („Pentru că nu eram prima dată aici”). E o copilărie-instant care se grăbeşte spre secvenţa-primară (reluată apoi în diferite ipostaze) a morţii mamei: „Sub stratul gros de păpuşi e mama / Ea se afundă cîţiva centimetri pe zi / timp în care / îi mai cresc unghiile şi părul / pînă cînd / rămîn doar vertebrele aliniate / albe ca băţul unei acadele… (Mîna mamei pe linguriţa de argint / mestecînd în ceai / vocea ei tînără / ploaia trezind mirosul corpului ei viu)”.
A doua vîrstă (rolă diafilmică), „Erau doar fete în cameră”, e filmul unei adolescenţe autocentrate, obsesive faţă de propria feminitate reflectată în alte feminităţi. E ca o pregătire pentru adevărata întîlnire, ca o repetiţie generală făcută din mici gesturi pe care cineva grăbit le-ar cataloga brusc ca homoerotism: „Tocmai a plecat / aerul în care a stat / miroase încă a «Expose» / în cană a mai rămas / un deget de cafea / caut urme de ruj / pe marginea cănii / exact acolo să-mi lipesc buzele”. O altă „femeie în faţa oglinzii”, regizoarea acestor diafilme autoexpuse, e o ingenuă ultragiată de promiscuitatea şi previzibila repetiţie a amorului (sexului) „matur”: „de la 20 de ani ştii / discreţia cu care trebuie să iubeşti / un bărbat însurat / gustul cafelei într-un OMV / geanta cu haine pentru o noapte / cumpărăturile făcute împreună / pentru familia lui… Sufletul tău / Apa Oltului primăvara / plină cu peşti morţi / cu burta albă în sus”.
„Ruj pe icoane”, partea care dă titlul cărţii, e epura „inutilei credinţe”, filmul proiectatei maturităţi normative şi normatoare, al epuizării suflului proaspăt şi al unei asumări de sine în cadrele altora, o supunere aproape fiziologică la dogme: „am aşteptat să-mi treacă ciclul / ca să pot intra în biserică / e liber acolo unde / ar trebui să fie bărbaţii / mai mult de asta m-am aşezat la dreapta / sfinţii pictaţi se rotesc de jur împrejur / şi eu ameţesc / pînă la icoane păşesc în gol / sărut pe rînd lemnul lor umed / aprind pentru mama o lumînare / galbenă / ca nişte degete de fumător”. Poezia Liviei Roşca din această fază proiectează o maternitate regăsită alături de fragilitatea iubirii, a unei iubiri ce s-a mai derulat în filmul alb-negru al poetei şi care (altădată) a dus la propria sa naştere: „În patul mic de o singură persoană / în care corpurile noastre se fixează perfect / mă întorc pe partea dreaptă spre tine / sub piele / sub oase / conţinutul se varsă / greu într-o parte / şi dintr-o dată nu mai pot să mă mişc / ar fi suficient să miroşi aşternutul / ai şti că / despre dragoste e vorba aici”.
Poezia sinestezică a Liviei Roşca vorbeşte nu doar despre diferitele vîrste ale feminităţii, despre extremele necesare ale asumării de sine şi despre inutila, repetitiva maturitate, ci şi despre expunerea (riscantă) pe care o implică scrisul autentic. Vom vedea cum se va rezolva această crudă expunere, în romanul pe care tînăra poetă l-a anunţat deja.Nu ştiu dacă Livia Roşca a fost deja revendicată de fracturişti sau dacă i s-a semnat certificatul de intrare în „Generaţia 2000″. Născută în 1980 şi încă studentă, Livia Roşca debutează (după un premiu al Editurii Cartea Românească) cu un volum în care, printre reflexe poetice douămiiste şi crudităţi ale feminităţii expuse, străbat un ton autentic şi o prospeţime a scriiturii, destul de puţin întîlnite în ultima vreme. Poezia ei pare să amintească simultan două tinere poete pe cît de intens-personale, pe atît de diferite între ele: Doina Ioanid şi Ioana Nicolaie. Dacă există vreo fractură în volumul Liviei Roşca, ea este dată de această asumare aproape schizoidă şi cumva neaşteptată a două poetici, două limbaje şi mai multe euri poetice. Se poate însă să fie vorba în cartea de debut a Liviei Roşca, Ruj pe icoane, de trei cicluri de poeme separate în timp şi subsumate unei poetici a rememorării de sine, a evocării traumelor de trecere dintr-o vîrstă (poetică) în alta şi, mai ales, a căutării unei ipostaze-totem a feminităţii, cea maternă. Ca la Aglaja Veterany, rememorarea se face prin ochiul ambivalent al copilului pe retina căruia a rămas, ca într-o rolă de diafilm, întreaga poveste cu trecutul, prezentul şi viitorul ei, începînd cu viaţa intrauterină şi continuînd cu copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, maternitatea şi (desigur) moartea repetată, copiată după cea a mamei. „Ferma cu 300 de hectare”, prima secţiune, reprezintă zona deloc idilică a unei copilării „derulate” cu repezitorul, cu secvenţe din filme ruseşti de dragoste („alb-negru”), imagini din Carlos Saura cu copii ucigaşi („Sigur că măcar o dată”) sau reflexe din poemele Angelei Marinescu („Pentru că nu eram prima dată aici”). E o copilărie-instant care se grăbeşte spre secvenţa-primară (reluată apoi în diferite ipostaze) a morţii mamei: „Sub stratul gros de păpuşi e mama / Ea se afundă cîţiva centimetri pe zi / timp în care / îi mai cresc unghiile şi părul / pînă cînd / rămîn doar vertebrele aliniate / albe ca băţul unei acadele… (Mîna mamei pe linguriţa de argint / mestecînd în ceai / vocea ei tînără / ploaia trezind mirosul corpului ei viu)”. A doua vîrstă (rolă diafilmică), „Erau doar fete în cameră”, e filmul unei adolescenţe autocentrate, obsesive faţă de propria feminitate reflectată în alte feminităţi. E ca o pregătire pentru adevărata întîlnire, ca o repetiţie generală făcută din mici gesturi pe care cineva grăbit le-ar cataloga brusc ca homoerotism: „Tocmai a plecat / aerul în care a stat / miroase încă a «Expose» / în cană a mai rămas / un deget de cafea / caut urme de ruj / pe marginea cănii / exact acolo să-mi lipesc buzele”. O altă „femeie în faţa oglinzii”, regizoarea acestor diafilme autoexpuse, e o ingenuă ultragiată de promiscuitatea şi previzibila repetiţie a amorului (sexului) „matur”: „de la 20 de ani ştii / discreţia cu care trebuie să iubeşti / un bărbat însurat / gustul cafelei într-un OMV / geanta cu haine pentru o noapte / cumpărăturile făcute împreună / pentru familia lui… Sufletul tău / Apa Oltului primăvara / plină cu peşti morţi / cu burta albă în sus”. „Ruj pe icoane”, partea care dă titlul cărţii, e epura „inutilei credinţe”, filmul proiectatei maturităţi normative şi normatoare, al epuizării suflului proaspăt şi al unei asumări de sine în cadrele altora, o supunere aproape fiziologică la dogme: „am aşteptat să-mi treacă ciclul / ca să pot intra în biserică / e liber acolo unde / ar trebui să fie bărbaţii / mai mult de asta m-am aşezat la dreapta / sfinţii pictaţi se rotesc de jur împrejur / şi eu ameţesc / pînă la icoane păşesc în gol / sărut pe rînd lemnul lor umed / aprind pentru mama o lumînare / galbenă / ca nişte degete de fumător”. Poezia Liviei Roşca din această fază proiectează o maternitate regăsită alături de fragilitatea iubirii, a unei iubiri ce s-a mai derulat în filmul alb-negru al poetei şi care (altădată) a dus la propria sa naştere: „În patul mic de o singură persoană / în care corpurile noastre se fixează perfect / mă întorc pe partea dreaptă spre tine / sub piele / sub oase / conţinutul se varsă / greu într-o parte / şi dintr-o dată nu mai pot să mă mişc / ar fi suficient să miroşi aşternutul / ai şti că / despre dragoste e vorba aici”. Poezia sinestezică a Liviei Roşca vorbeşte nu doar despre diferitele vîrste ale feminităţii, despre extremele necesare ale asumării de sine şi despre inutila, repetitiva maturitate, ci şi despre expunerea (riscantă) pe care o implică scrisul autentic. Vom vedea cum se va rezolva această crudă expunere, în romanul pe care tînăra poetă l-a anunţat deja.Articolul in revista Dilema Veche este aici.