Literatura nu e o artă ruşinoasă. Şi nici n-a fost vreodată. Nici măcar poezia, oricît ar fi umblat ea după ideale şi ar fi tînjit după candoare şi purităţi. Judecată din această perspectivă, literatura e o artă mai degrabă fără ruşine decît sfioasă. Mult mai curînd impudică decît pudică şi mult mai aproape de dezmăţ decît de castitate; atît de castitatea de comportament, cît şi de cea lingvistică. Cu un cuvînt, nu e o artă pentru fetele de pension. Decît de citit pe ascuns.

Sau, dacă e cîteodată, atunci ea are, în acest caz aparte, multe dificultăţi în plus de trecut. Atît de multe încît e nevoie de o întreagă istorie literară pentru ca o fată de pension să poată scrie cu succesul unei dezmăţate. Cam atîta timp cît a trecut de la Sapho la Emily Dickinson.

Neruşinarea, licenţiozitatea şi vorbitul pe şleau - ori cel elaborat în aluzii străvezii - fac parte din bagajul literar originar. Tocmai de aceea orice campanie de dezinhibare literară e vetustă din pornire. Aerele de vitejie licenţioasă sînt pură fanfaronadă întemeiată pe o solidă incultură. Literaturii nu-i trebuie – şi nu i-a trebuit niciodată - o ideologie a şliţului desfăcut sau a poalelor ridicate. A făcut aceste lucruri de la sine, prin imbold natural. Nu i-au trebuit pentru asta manifeste de prohab şi şcoli de libertinaj. A făcut-o chiar şi atunci cînd oficialii societăţii pretindeau pudoare la modul fundamentalist. De orice fel ar fi ei, puritanii s-au pus degeaba contra licenţiozităţii literare. (În afara celor care operau după estetica pomenitei de ralea Madame du Deffand, după principiul “l’amour, je n’en parle jamais, je le fais). Epocile puritane (fie ele burgheze, fie naziste sau comuniste) au fost întotdeauna drastic răzbunate prin beatificarea imediată a licenţei. Literatura recuperează instinctiv în licenţiozitate. Cu cît e mai afectată în această pornire liberă, cu atît şi-o va exalta mai cu foc la întîiul prilej. Epocile caste (iar castitatea literară e, cel mai adesea, caz de constrîngere; oricum, mult mai des decît caz de bună creştere) sînt metodic urmate de epoci de exhibiţionism.

Postcomunismul nostru e, literar vorbind, o astfel de epocă exhibiţionistă. Nu fără rezon, fireşte. După atîta pudoare de stat, era natural ca licenţiozitatea să explodeze recuperator. Să devină caz general. În literatura română de azi a nu spune porcărioare e strict descalificant; e caz de spitalizare pentru anacronism; caz de clasare literară.

Un exhibiţionist se remarcă, pînă şi pe stradă, pentru că e excepţie. Dacă n-ar fi, nu l-ar băga nimeni în seamă. Acolo unde el e regula – bunăoară pe plajele de nudişti – nimeni nu se scandalizează. El e remarcabil anume prin această calitate – de a fi excepţional, de a nu reprezenta regula, de a nu fi fenomen de masă. Or, din exces de defulare (caz psihanalitic, zic specialiştii), literatura română de azi a devenit o plajă de nudişti. Nu poţi trece pe acolo elegant îmbrăcat fără a fi strident; fără a fi straniu; fără a fi handicapat, la urma urmei. Literaţii ridicaţi dintre blocuri au impus limbajul dezinhibat dintre blocuri ca normă absolută. Nudismul lingvistic e argoul în ofensivă; în curînd, desigur, argoul dominant. Sîntem chiar pe pragul unei noi uniformizări literare: a uniformizării în exhibiţionism. Devine fatal că nimeni nu va mai putea fi remarcat pentru meritele de a fi o excepţie în acest sens. Cînd toată lumea umblă cu poalele suflecate şi cu pantalonii în vine e greu să mai distingi o anume calitate.

Sînt, fireşte, şi cititori alarmaţi (nu numai încîntaţi) – ba unii chiar zguduiţi neplăcut – de acest mers fatal al lucrurilor. Ei nu se consolează cu fatalitatea şi reclamă decenţă, denunţînd – dar mai sfios, cum face, de regulă, bunul simţ – limbajele acestea exhibiţioniste - provocatoare de cînd lumea şi indecente de cînd literatura. Indecenţă, indecenţă, pretind ei, dar cu măsură, cu stil!

Ei bine, nu se poate! Nu numai pentru motive psihanalitice individuale şi colective (uneori laolaltă, alteori separat; uneori cu temei adînc, alteori din modă şi contagiune); şi nu numai pentru că literatura trage naturaliter la licenţiozitate (pentru că trebuie să trăiască din dragoste, ceea ce pînă la urmă înseamnă erotism, care, la urmă de tot, înseamnă sex), dar şi pentru că licenţiozitatea e înnobilată filosofic; filosofic – o mai spun o dată – şi, fireşte, chiar de filosofi. Înnobilată măcar în sensul de justificată, nu neapărat ridicată în slăvi. Dar dacă filosofii justifică ceva, ei numaidecît şi înnobilează acest ceva. Îndată ce i-au găsit raţiunea, îi şi îndreptăţesc uzul. Şi nu există uz literar fără abuz. În literatură tocmai abuzul e uz.

Nu voi face paradă (întîi de toate pentru că n-aş putea) de asemenea înnobilări filosofice ale obscenităţii literare. Dar două argumente sînt deja destule – de nu prea multe.

Un doctor – şi clasic şi definitiv – al erotismului cum este George Bataille zice, în Erotismul său, că limbajul obscen al iubirii e de drept natural al pegrei; aceasta atîta ştie, atîta vorbeşte; vorbeşte scurt şi acţionează scurt; nu ritualizează, nu “transgresează”, ci îşi trăieşte căderea aproape de animalitate. Dar cînd vine vorba ca limbajul pegrei să fie utilizat de oameni subţiri, situaţia se schimbă; aici e vorba de procese ritualice fatale dialecticii amorului, cum ar fi profanarea şi transgresiunea sau ceva care le ţine locul. E drept că “limbajul obscen exprimă ura”, dar e tot atît de adevărat că “el le dă îndrăgostiţilor din lumea onestă un sentiment apropiat de acela pe care altădată îl suscita transgresiunea, apoi profanarea” (Nemira, 1998, p. 135). Căci în dragoste – sau cel puţin în erotism – nu se poate fără profanare; aici – zice doctorul erotic – “este vorba tocmai de a profana acel chip (iubit, n.n.), frumuseţea lui”; pentru că “esenţa erotismului este pîngărirea” (p. 141). De unde rezultă, pentru literatură, ca sarcină imediată, vorbirea pe limba pegrei. Nu, desigur, pe limba naturală a acesteia, ci pe o limbă imitată, întrucît poeţii fac parte din categoria oamenilor subţiri; şi-n plus, pegra mai mult acţionează decît vorbeşte, pe cînd poeţii sînt fiinţe vorbitoare - de nu exclusiv vorbitoare; ei trebuie să vorbească ceea ce ceilalţi făptuiesc. Dar sînt obligaţi la profanare, la pîngărire; şi cum ar putea-o face fără apel la limbajul licenţios, la limbajul de afront (şi nu în primul rînd al pudorii, cît al iubirii)?! George Bataille nu numai că îi sloboade la acest limbaj, dar aproape îi obligă la corvoada lui.

Un filosof mai cu duhul lui Dumnezeu, de nu chiar de la poarta raiului – să zicem Jean-Luc Marion - e şi mai generos. El ne spune (în Fenomenul erosului) că vorbirea drăgăstoasă – o vorbire “care nu spune nimic” - “provoacă un limbaj transgresiv”, întrucît “cuvîntul erotic” “transgresează obiectivitatea, ne transportă în afara lumii” (Deisis, 2004, pp. 202-203). De-acolo, din afara lumii, iubirea selectează, după Marion, trei lexicuri “marginale, excentrice, ba chiar lipsite de sens”, pe care le privilegiază exclusiv. Primul e, desigur, cel obscen, cu misiune cel puţin serioasă, de nu în totul nobilă: în limbajul trivial ar fi vorba – şi încă “într-un mod foarte inteligent şi foarte înţelept”, ne asigură Marion – “de a smulge aceste organe (cele sexuale, cu incantaţia cărora îndrăgostiţii se alintă, conform lui Marion, n.n.) statutului lor de obiecte mundane /…/ şi de a le face definitiv i-munde” (p. 203); adică nu triviale pur şi simplu, ci de pe altă lume. Al doilea limbaj amoros e cel pueril, de la cel pre-articulat la cel pur şi simplu diminutival; şi, în fine, ultimul, dar nu cel mai puţin de luat în seamă, e limbajul “mistic”. Ar fi vorba, la nevoie şi împingînd puţin lucrurile cam prea departe, de trei teologii amoroase în care “lexicul obscenităţii ar corespunde căii afirmative” din teologie, “lexicul puerilităţii” – “eventual căii negative”, iar “lexicul teologic ar corespunde – ‘aproape’, se asigură Marion – căii hiperbolice” (p. 205). Trei limbaje, aşadar, de aceeaşi demnitate – Marion, ştie toată lumea, e fenomenolog şi e silit, prin condiţie, să nu discrimineze – ontologică; dar mai ales “indisolubile”. Prin urmare, şi de aici destule – de nu excesive – încurajări pentru limbajul licenţios al literaturii. Estetiştilor şi puritanilor n-are decît să le repugne, dar asta-i situaţia: trivialitatea e ontologic justificată. Şi dacă e ontologic justificată, înseamnă că e, literar, nu recomandată, ci obligatorie.

Marion pronunţă însă un cuvînt-cheie pentru cele trei argouri erotizante: “indisolubile”. Ceea ce înseamnă că numai laolaltă, numai prin contopire fac limbajul dragostei. E ceea ce mulţi scriitori de amor n-au luat în seamă şi au crezut că pot vorbi despre iubire în trei limbi diferite, în trei jargoane despărţite sau pe rînd. Din care preferatul zilei e, fireşte, obscenitatea cît mai vîrtoasă, amestecată din greu cu scabrosul. Dacă, Doamne fereşte!, suferi de ulcer sau gastrită, ori numai de prea multă sensibilitate (gastrică şi imaginativă deopotrivă) (dar şi astea pot fi simptome de pension), efectul imediat al unei astfel de poezii e că te trimite fuga-fuguţa la vomitoire. Nu e un efect de desconsiderat, fireşte. Măcar poezia îşi arată, instantaneu, forţa.

Acest limbaj trifazic al iubirii e, de altminteri, şi ceea ce deosebeşte radical dragostea din pat de dragostea pe hîrtie. În pat fiecare vorbeşte cum ştie şi face ce poate. N-are decît să susure cele mai patente obscenităţi cu cea mai dulce voce; sau să declame un limbaj de giugiuleală cît mai gîngurit; ori, din contră, să aclame trupul iubitei în cele mai învăpăiate exaltări mistice. De regulă acolo nu sînt mulţi (nici martori, nici participanţi) care să-i poată reproşa ceva. Iar dacă unul din aceste argouri nu funcţionează, îl poate schimba.

Pe hîrtie însă el trebuie să le folosească într-un unic limbaj. Limbajul iubirii literare prin acest semn se recunoaşte: că e unul în trei şi trei în unu. (Sper că analogia din subtext nu-mi va fi trecută la blasfemiile de neiertat; dar dacă Marion, cu analogia sa, scapă, am şi eu oarece şanse). Incantaţia obscenă, singură, e pur exhibiţionism; ea nu foloseşte decît la intimidarea fetelor de pension, oricît de puţine vor fi rămas, şi la excitarea celor de cartier; descîntecul diminutival, singur, oricîte valenţe de răsfăţ libidinal ar avea, e cam caraghios; Caragiale l-a descalificat, scurt, şi pe acesta; iar aprinderile mistice devin, de îndată ce ţin mai mult, retorică. Nu există extaze gospodărite (decît poate în tantrism, dar nici acolo garantat).

Specialiştii erotici, fie ei filosofi, fie psihanalişti, oricît de pricepători în temă, sînt, totuşi, faţă de poeţi, nişte diletanţi cu morgă savantă; ca orice exeget din afară, de altminteri. Adevăraţii magiştri ai iubirii sînt poeţii; pentru că ei au inventat dragostea, ei fac dragostea (uneori poate chiar fără să facă dragoste; nu ştiu cît e de relevant). Poeţii sînt maeştrii iubirii pe hîrtie (să ne-nţelegem, nu recomandăm nimănui o extrapolare, care poate fi oricînd riscantă); tocmai pentru că au ştiut să topească cele trei argouri – cel infamant, cel exaltant şi cel de alint – într-un singur limbaj; au ştiut să le exaspereze pe fiecare prin celelalte şi să le facă, pe fiecare, să exulte prin celelalte; au ştiut să adore în obscenitate, să blesteme în mîngîiere şi să sufere în extaz.

Asta nu-i o regulă a poeziei de amor; e doar măsura ei minimală; cine n-o poate împlini, se poate consola cu altele, mai la îndemînă; dacă nema putirinţa, ne sutor ultra…