“Un stol de fete gata deprimate a aterizat in ultima vreme in poezia romana. Luat la kilogram, el nu e mai mare decat stolurile venite odata cu generatiile anterioare; atata doar ca e mai ordonat, cu randurile stranse intr-o falanga compacta si manuind toate aceeasi poetica a viscerelor pe cat de invapaiate pe atat de deceptionate. Pe unele le-am vazut si pareau toate in flagrant contrast cu propria lor poezie: dragute, sfioase, de extrema buna-cuviinta; atat de timide si candide incat, daca la masa vecina s-ar fi vorbit ca in poezia lor, ar fi parasit iute eventualul local.

Dupa o asemenea impresie superficiala, ai fi zis ca jocul lor preferat este inca tot cel cu papusile. Poezia lor dezminte insa numaidecat asemenea alegatii, caci acolo sfiosenia de zi e razbunata deplin in tupeu, iar papusile sunt exclusiv falice. E o poezie nici barem corporala, in masura in care corpul mai reprezinta totusi o gramatica a formei, cu indicele ei de fascinatie (adica al formei corporale, nu neaparat al poeziei scoase din ea).

E o poezie a fiziologiei crude, cu maruntaiele excitate si desfacute premeditat in desene grotesti; o poezie de pandalii fisate, deopotriva ale carnii si spiritului - de altfel, indistincte cu program; la limita temeritatii - o cantare de vagin. Dar o cantare iremediabil deceptionata, caci focul din maruntaie e strict bengalic; el nu este o exultanta a carnii, un blestem pasional, ci o depresie masurata cu cinism, o frustrare indusa din program. Parada de visceralitate este o simpla parada fantasmatica. Nu-ncape vorba ca asemenea poete, care una traiesc, si alta scriu, ar fi date afara de la orice intrunire de tip fracturist fie ea oficiala, fie clandestina - fireste, daca acolo mai e valabila pretentia ca autenticitatea sa reproduca, pe cat poate, coerenta dintre scris si trait. Nu e cazul acestor poetese dragute si timide, care cultiva din greu autenticismul si care stiu ca acesta e o poza si ca n-are nimic de-a face cu presupusa coerenta (sau macar noncontradictie). De altminteri, e multa vreme de cand Proust le-a dat voie scriitorilor sa nu scrie cu eul empiric, ci numai cu cel fantasmatic. Asa ca una din doua: fie tinerele noastre poete sunt bantuite si chinuite de tot felul de fantasme (macar pe hartie), fie au livrat marfa care se cere (vazand ele ca, de la Angela Marinescu incoace, si trecand prin gloriile feminine ale optzecismului si mai departe, scrisul de poezie inseamna delabrare grotesca si ostentatie fiziologica). S-ar putea sa fie vorba, de fapt, de simple si nevinovate lucrari de compunere in stilul zilei. Dar unele sunt cauzele, oricare ar fi ele, si cu totul altele rezultatele: avem acum, in vrafuri tot mai impresionante, o poezie de viscere deznadajduite si de cinisme tot mai voioase (ceea ce Alexandru Matei a numit, in „Vatra“, nr. 7/2006, poezia Spice Girls, concept cu posibila extindere); o poezie cu program deceptiv si care proceseaza deceptia, mult prea repede, la nivelul fantasmei sexuale, traducand-o (pe fantasma) in stricte zvarcoliri repulsive de maruntaie. Un fel de zvarcoliri cu atrocitate.

In aceste conditii, de masificare a deceptiei viscerale si de uniformizare a malitiei minimaliste, nici nu i-a trebuit mult Liviei Rosca pentru a iesi in vedeta (odata cu debutul din Ruj pe icoane, Editura Cartea Romaneasca, 2006). A fost de-ajuns sa taie partea de ostentatie negativista a feminitatii, partea de suprasarcina grotesca a imaginarului; partea, asadar, de premeditare provocatoare, de calamitate demonstrativa a viscerelor. Sa renunte, adica, tocmai la ceea ce Tudorel Urian pretinde ca ea ar face, si anume ca ar vedea enorm si ar simti, corespunzator, monstruos; din contra, ceea ce e remarcabil la Livia Rosca e normalitatea simtirii si naturaletea feminitatii; firescul feminitatii, si nu spectacolul excesiv al pandaliilor de comportament ori receptivitate. In sfarsit, dupa atatia ani in care feminitatea a devenit ceva de spaima si de oroare, reapare in poezia noastra o femeie in stare naturala. Dupa atatea sperietori ultragiate, o femeie nu poate fi decit un eveniment. Si tocmai pe baza acestei „naturaleti“ a decretat Claudiu Komartin ca „Livia Rosca nu seamana cu niciuna dintre poetele debutate la noi dupa 2000“ (si tot naturaletea feminitatii e remarcata si in cronica acra a lui Paul Cernat, o „feminitate vulnerabila asumata amar, realist si , fara pretentii si emfaza“). Dar ce are a face, la Claudiu Komartin, „naturaletea“ Liviei Rosca, propusa si ea, in varianta minimalista, cu cea a lui Dan Sociu? Poate doar unde amandoi au un fel de spontaneitate imediata a consemnarii de maruntisuri (subversive altminteri, fireste, maruntisuri cu melancolie, de nu chiar cu angoasa). Livia Rosca, de fapt, se intoarce in Tara fetelor a Mariei Banus, relegand firul rupt al inocentei senzatiilor si al mirajului senzual. Se intoarce la inflorescenta senzuala cu mai mult tupeu confesiv si cu mai multa degajare in implicare. Dar o biografie senzuala isi scrie si ea, un fel de bildungslirism biografico-senzual (cu un scenariu poate premeditat in cuprinderea lui, de vreme ce merge de la senzatiile pre-natale la reveriile pre-materne). O biografie punctata, contrasa, in secvente, care incepe la sanul matern si se opreste pe pragul propriei sale maternitati. Un parcurs, desigur, prea rotund spre a fi doar spontan, si nu si programat pe jumatate. Spontaneitatea isi ia insa revansa in dictiune, in declinarea acestor senzatii. Avem aici de-a face cu o gramatica proaspata, parca inaugurala, scutita de orice stridente si disensiuni. Jubilatia se topeste natural in frustrare, euforia da firesc peste durere. Nu e un amestec stimulat cu lingurita, ci o substanta omogena, care straluceste deodata in culorile melancoliei si ale reveriei. Si toate astea, fara tapajul niciunei retorici, aparent fara niciun aparat de conversie, ci doar in gramajul fin, homeopatic, al sugestiei; al sugestiei prin care candoarea trece in teroare, visul in senzatie corporeificata sau erotica - si erotismul - in thanatica: „Ma scoti in oras/ pina la desert pentru mine/ mincarea are gust de ruj/ apoi/ vom ajunge in pat/ corpul meu se va cabra sub burta ta/ ti-ai freca nasul de sfircurile mele/ si eu am sa gem/ intorcind intr-o parte capul/ pina ai sa te ingropi o data cu mine/ ca la doi metri sub pamint“. Realismul cel mai brut ruleaza pe un fond simbolic, notatiile cele mai stricte se convertesc in angoase; dar nu in angoase de aparat, cantate la trambita, ci intr-o panica discreta, dar mereu prezenta in umbra fragilitatii. Cum-necum, Livia Rosca a reusit sa lase deoparte orice fandoseala si orice nota falsa. Scriitura „frivola“, minimalista si spontana si-a gasit, cu ea, drumul direct spre angoasele clandestine, ajungand astfel la simbioza lor.” Al. Cistelecan, Cuvantul, nr.10 /2006